Cui foloseste?

Cui prodest?

Nenumărate au fost iniţiativele politice ale ultimilor ani prin care s-a dorit acreditarea ideii că statul se reformează, sunt adoptate noi criterii de funcţionare, se instaurează justiţia socială şi sunt înlăturate abuzuri administrative. Am văzut cum măsuri „revoluţionare”, născute cu surle şi trâmbiţe, impuse cu o grabă mai mult decât suspectă, au avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa cetăţeanului. Ele au apărut cu un singur scop: strângerea a cât mai multor bani la bugetul de stat. Pentru cine? Nu se ştie! Nu pentru cel care trudeşte, nu pentru refacerea unei economii distruse sistematic timp de douăzeci de ani, nu pentru constituirea unui sistem financiar viabil, nu pentru prosperitatea naţională.
Dintre multele iniţiative reformatoare, mă opresc la una. La ideea prin care s-a dorit modificarea sistemului militar de pensii. Idee cu conotaţii mult mai largi, izvorâtă din nu se ştie care creier năstruşnic şi conform căreia toţi pensionarii trebuiau să devină o apă şi un pământ. Nişte persoane fără trecut, fără identitate, inutile. O povară pentru buget, o problemă în plus pentru guvernanţi.
Militarii, ca şi alţii, nu corespundeau dimensiunii acestui nou pat al lui Procust. Trebuiau retezaţi! După o viaţa plină de restricţii, ei aveau o pensie prin care se încercase a se recompensa renunţările impuse de meseria armelor. Timp de aproape 200 de ani aşa se socotise a fi drept! Aşa apreciaseră că-i corect zeci sau poate sute de guverne de toate culorile politice din orânduiri sociale diverse – de la regalitate la comunism, de la dictatură la democraţie, de la capitalism la socialism.
Acum, nu se mai putea! Veniseră „reformatorii” cu această „inovatoare” concepţie: pensionarul, oricine ar fi el, nu va mai avea individualitate, i se va confisca personalitatea şi va deveni, idiferent de merite, un proscris. Un amărât de asistat social! Având drept bază acestui mod de gândire, în plan militar au fost desconsiderate grade şi funcţii, au fost anulate ordine şi medalii, au fost „amestecaţi” soldaţii cu generalii. Pentru oricine are nealterate simţul istoriei şi al realităţii, ideea în sine este mai mult decât discutabilă. Este, mai presus de toate, nedreaptă şi aberantă, părând rezultatul unor frustrări intime evadate din absurdul kafkian. Consecinţele ei? Un dezastru de neimginat care va marca pentru ani şi ani organismul militar românesc. Urmările directe? S-a distrus iremediabil unul dintre lianţii care dădeau tărie armatei – legătura de suflet între militarii activi şi cei în rezervă. Au fost puşi în opoziţie, aproape obligaţi la adversitate, pensionarii militari între ei. Militarului pensionar i-a fost sugrumat sentimentul de apartenenţă la o instituţie care este a lui şi căreia îi este obligat până la sfârşitul vieţii. S-a reuşit să se i confişte singura sa avere – gradul militar şi a fost deposedat atât de drepturile morale cât şi de cele financiare aferente acestuia. S-au indus disensiuni de neimaginat între gradele militare inferioare şi cele superioare, instigându-se corpul de militari la nesubordonare şi anarhie. Au fost retrase, în mod total nejustificat, drepturi câştigate datorită sacrificiilor unor generaţii întregi de militari, drepturi respectate sute de ani. S-a desfiinţat, de facto, rezerva de personal a armatei, influenţându-se negativ capacitatea de mobilizare a ţării. Pentru prima oară în istoria armatei române, militarii au recurs la marşuri de protest. Între militari şi ministerul apărării s-au deschis sute, poate mii de procese…
A fost un eşec răsunător. Atât legislativ, organizatoric, ca termen de punere în aplicabilitate, ca efect asupra bugetului de stat, ca imagine a partidului de guvernământ, ca impact asupra organismului militar activ şi în rezervă, cât şi pentru sănătatea unei armate cu obligaţii importante în cadrul unei alianţe militare paneuropene.
Rămâne însă, ca un laitmotiv tulburător, întrebarea:” Cui a folosit?”